Learning Tip of the Week by Autonom

Salutare,

V-am pregătit un nou episod în care vă invităm să citiți despre impactul pe care îl are lipsa echilibrului interior asupra modalității în care gestionăm relațiile din jurul nostru și despre cum putem obține acest lucru prin conectarea cu sinele nostru autentic. Reacționăm reactiv din cauza mecanismelor dobândite conștient sau inconștient de-a lungul timpului și asta ne limitează capacitatea de a alege cum să abordăm provocările inevitabile, dezamăgirile, triumfurile și provocările.

Toate acestea pot fi citite în newsletterul nostru Learning Tip of The Week, la care vă invităm să vă abonați fie pe platforma LinkedIn, fie accesând pagina de mai jos:

Abonare Newsletter

#evolutionjourney by Trend Consult

Echilibrul interior: impactul asupra leadership-ului și dezvoltării echipei, un text pregătit de Robert Iancu, Partener & Head of Management Practice Trend Consult.

Tu nu poți să ai grijă de oamenii din echipa ta, dacă tu nu ești bine cu tine – a fost revelația unuia din participanții mei la cursul despre Dezvoltarea Echipei, din cadrul programului „The Management Journey.”
Nici nu știu de unde să încep povestea asta, pe care la rândul meu, am descoperit-o de-a lungul timpului, din mai multe unghiuri.

În primul rând, atunci când nu ești bine cu tine, cel mai probabil simți presiune dintr-o grămadă de părți. Presiune care te bagă automat într-o stare de alertă. Cu alte cuvinte, vei intra într-o poziție de tip Victimă („mi se face un rău… !”), care percepe în jur Persecutori („responsabili de răul meu”). Victimele se pot manifesta ulterior fie obedient, fie agresiv. Ca manageri avem tendința de a aluneca în poziția de victimă pentru că suntem încărcați cu multă responsabilitate, toată lumea se așteaptă să livrăm rapid, la un nivel de calitate ridicat, în plus e nevoie să ne ocupăm de oamenii care fac greșeli, să le corectăm și să-i mai și dezvoltăm pe deasupra. Pare de-a dreptul copleșitor. Iar uneori chiar este. Unde mai pui că ne și comparăm adesea cu alți manageri la care pare simplu.

Această stare de alertă continuă venită din presiune declanșează mecanisme de eficiență, cu alte cuvinte căutăm scurtături. Intrăm pe survival mode și aici se activează toate mecanismele dobândite conștient sau inconștient de-a lungul timpului: bias-uri de tot felul, drumuri știute, stereotipuri, etichete, fight, flight. Problema e că atunci când suntem în această ipostază acționăm reactiv: atunci când avem de stins incendii, ne vom concentra să stingem incendii; atunci când suntem în survival mode, trebuie să nu murim. Iar asta ne blochează să vedem mai departe de asta. E un joc cu sumă zero. Ipostaza de Adult/Rațional nu prea are cum să apară atunci când Victima e la butoane. Motivul pentru care noi nu putem să ne uităm atent la nevoile, așteptările și dezvoltarea oamenilor din echipă este tocmai această stare de alertă care ne ține captivi.

„Nu sunt bine cu mine” mai apare și atunci când ajungi să faci lucruri în care nu crezi. Nu vezi neapărat „De ce?”-ul mai mare. Altfel spus, atunci când simți că ești nevoit să faci lucruri care nu sunt aliniate cu Viziunea și Valorile tale. Ceea ce tot sentiment de captivitate generează și ne întoarcem la punctul 1. Nu există o rețetă rapidă prin care să facem trecerea de la Victimă la Adult/Rațional, e nevoie de conștientizare și de timp. Așadar… m-aș uita la reacțiile pe care le am de obicei. Sunt ele legate de fapte, date, lucruri concrete sau sunt preponderent reacții de tip atac, ironie, reproș, sau invers: evitare, lamentare, justificări? Asta pentru a mai antrena puțin Adultul constructiv. Și doi: m-aș întreba mai des dacă ceea ce fac are sens pentru mine, pentru organizație? Îmi încalcă vreuna dintre valori? Și apoi m-aș gândi ce aș putea face diferit. Cu sinceritate, calm și responsabilitate. Spor să avem!

#DozaDeLectură

Am ales să recomandăm o carte captivantă scrisă de Gabor Mate. „Mitul Normalității” reprezintă un început bun de la care să pornim dacă vrem să aflăm mai multe despre natura umană, despre propria persoană și impactul pe care îl are societatea modernă asupra individului. Reprezintă de fapt o invitație să punem sub semnul întrebării convențiile sociale și să explorăm de fapt sinele nostru autentic.

Este normalitatea un mit și de ce? Societatea în care trăim pune o presiune subtilă asupra individului pentru a se conforma unor modele predefinite și asupra propriilor nevoi și dorințe interioare. Această presiune de fi normal, precum și potrivirea în tiparele sociale preexistente poate duce la probleme de sănătate mentală și fizică. Spre exemplu autorul consideră că deși majoritatea oamenilor urmăresc obsesiv sănătatea și bunăstarea, bazate pe industrii de miliarde de dolari care au ca obiectiv perfecționarea vieților noastre, sănătatea colectivă se deteriorează. Și mai mult în spatele epidemiilor se ascunde ceva greșit în cultura mondială însăși, ce generează valuri de afecțiune cronică. Construim involuntar mecanisme mentale de reprimare ca să supraviețuim, pe care mai apoi le transmitem copiilor noștri și prelungim o spirală a fricii și a bolii.

Traumele nerezolvate limitează capacitățile noastre înnăscute și generează distorsiuni asupra viziunii despre lume și despre persoanele din jurul nostru. Reprezentând o leziune psihologică, ce persistă mult timp după evenimentul inițial care a determinat-o, trauma este înrădăcinată în sistemul nostru nervos, minte și corp. Aceasta fragmentează sinele și umbrește sentimentul de valoare al unei persoane, își pune amprenta asupra relațiilor și subminează aprecierea pentru viața însăși. Psihoterapeutul Peter Levine explică de fapt că trauma înseamnă pierderea conexiunii cu noi înșine, cu familiile noastre și cu lumea din jur și ne limitează flexibilitatea răspunsurilor pe care le oferim, adică capacitatea de a alege cum să abordăm provocările inevitabile, dezamăgirile și reușitele.

Cele mai comune forme de rușine în această cultură reprezintă credința de „nu sunt destul” și credința „sunt responsabil de felul în care se simt ceilalți”. Aceste 2 trăsături sunt legate de fapt de două nevoi fundamentale: atașamentul, adică dorința de apropiere față de ceilalți cu scopul facilitării îngrijirii și autenticitatea, adică conectarea cu sinele și puterea de a fi autorii propriei vieți. Dilema apare atunci când nevoile de atașament sunt amenințate de ceea ce simțim cu adevărat.

Vindecarea înseamnă de fapt recuperarea părților din sine pe care le-am pierdut și pe care nu încercăm să le schimbăm sau îmbunătățim. Autorul ne vorbește despre patru principii ale vindecării: autenticitatea, autonomia, furia și acceptarea. Și ne mai vorbește și despre cinci forme de compasiune pe care le putem arăta celorlalți: compasiunea simplă față de celălalt, cea a curiozității și a capacității de a înțelege, cea a recunoașterii, a adevărului și a posibilității. „O singură regulă este general valabilă în găsirea adevărului tău unic și special: înveți să te asculți cu răbdare pe tine însuți, să-ți dai șansa de a-ți găsi propria cale, care este a ta și a nimănui altcuiva”.